Zheng Zhihua (郑智化), născut la Taipei, Republica Populară Chineză în 1961, este un cântăreț și compozitor chinez cunoscut în valul Mandopop de la începutul anilor 1990. Poliomielita suferită în copilărie l-a lăsat parțial invalid, însă și-a construit o carieră compunând cântece pop-rock antrenante și conștiente din punct de vedere social.
Lansată în cadrul albumului din 1992 intitulat《花·月·正春风》 („Flori • Lună • Briză de primăvară”), piesa „水手” s-a răspândit rapid în lumea vorbitoare de chineză. China continentală de la începutul anilor ’90 se deschidea; mulți tineri se simțeau dezorientați în mijlocul schimbărilor economice. Aranjamentul rock și notele motivaționale ale cântecului au rezonat atât cu studenții, cât și cu lucrătorii migranți, transformând-o într-un imn generațional.
Original
苦涩的沙 吹痛脸庞的感觉
像父亲的责骂 母亲的哭泣 永远难忘记
年少的我 喜欢一个人在海边
卷起裤管 光着脚丫 踩在沙滩上
总是幻想海洋的尽头有另一个世界
总是以为勇敢的水手是真正的男儿
总是一副弱不禁风孬种的样子
在受人欺负的时候总是听见水手说
他说 风雨中 这点痛算什么
擦干泪 不要怕 至少我们还有梦
他说 风雨中 这点痛算什么
擦干泪 不要问 为什么
长大以后 为了理想而努力
渐渐的忽略了父亲 母亲和故乡的消息
如今的我 生活就像在演戏
说著言不由衷的话 戴着伪善的面具
总是拿着微不足道的成就来骗自己
总是莫名奇妙感到一阵的空虚
总是靠一点酒精的麻醉才能够睡去
在半睡半醒之间仿佛又听见水手说
他说 风雨中 这点痛算什么
擦干泪 不要怕 至少我们还有梦
他说 风雨中 这点痛算什么
擦干泪 不要问 为什么
寻寻觅觅寻不到活着的证据
都市的柏油路太硬踩不出足迹
骄傲无知的现代人不知道珍惜
那一片被文明糟踏过的海洋和天地
只有远离人群才能找回我自己
在带着咸味的空气中自由的呼吸
耳畔又传来汽笛声和水手的笑语
永远在内心的最深处听见水手说
他说 风雨中 这点痛算什么
擦干泪 不要怕 至少我们还有梦
他说 风雨中 这点痛算什么
擦干泪 不要问 为什么
Traducere
Nisipul amar, biciuindu-mi fața cu durere,
Ca mustrarea tatălui, ca plânsul mamei – de neuitat pentru totdeauna.
În tinerețe îmi plăcea să stau singur pe țărm,
Să-mi suflec pantalonii, desculț, pășind pe nisipul plajei.
Întotdeauna îmi închipuiam că, la capătul oceanului, există o altă lume,
Întotdeauna credeam că un marinar curajos e bărbatul adevărat,
Întotdeauna aveam un aer firav, de „nevolnic”,
Iar când eram hărțuit, auzeam mereu marinarul spunând:
„Prin vânt și ploaie, ce-i durerea asta?
Șterge-ți lacrimile, nu te teme – cel puțin avem visul!
Prin vânt și ploaie, ce-i durerea asta?
Uscă-ți lacrimile, nu întreba de ce.”
Ajuns mare, trudesc pentru idealurile mele,
Și treptat am neglijat vești de la tată, de la mamă și din satul natal.
Astăzi, viața mea pare un spectacol pe scenă:
Cuvinte spuse fără convingere, o mască ipocrită pe chip.
Mă amăgesc mereu cu realizări mărunte, fără greutate,
Mă cuprinde, inexplicabil, un val de goliciune,
Doar amețit de puțin alcool reușesc să adorm.
Între somn și veghe parcă aud din nou marinarul:
„Prin vânt și ploaie, ce-i durerea asta?
Șterge-ți lacrimile, nu te teme – cel puțin avem visul!
Prin vânt și ploaie, ce-i durerea asta?
Uscă-ți lacrimile, nu întreba de ce.”
Caut, caut, dar nu găsesc dovada că sunt viu;
Asfaltul orașului e prea dur ca să-i lași urme.
Oamenii moderni, trufași și neștiutori, nu știu să prețuiască
Marea și cerul pe care „civilizația” le-a pângărit.
Numai departe de mulțime pot să mă regăsesc,
Să trag liber în piept aerul sărat.
Iar la ureche îmi răsună iarăși sirenele vapoarelor și râsul marinarului –
În adâncul inimii mele, voi auzi mereu marinarul spunând:
„Prin vânt și ploaie, ce-i durerea asta?
Șterge-ți lacrimile, nu te teme – cel puțin avem visul!
Prin vânt și ploaie, ce-i durerea asta?
Uscă-ți lacrimile, nu întreba de ce.”