„Der Totentanz | Dansul morții” este o poezie a lui Johann Wolfgang von Goethe inspirată din conceptul medieval de Dans al morții (Danse Macabre), care înfățișează moartea ca o entitate care duce oameni din toate categoriile sociale către mormânt, subliniind universalitatea morții.
Goethe prezintă moartea ca pe o forță de neoprit care vine pentru toți, indiferent de statutul sau realizările lor. Poemul prezintă scene în care indivizi din diferite clase sociale și vârste sunt chemați de moarte. Tema centrală se învârte în jurul inevitabilității morții.
A fost scrisă în 1813 și publicată în 1819 în volumul West–östlicher Divan.
Original
Der Türmer, der schaut zu mitten der Nacht
Hinab auf die Gräber in Lage;
Der Mond, der hat alles ins Helle gebracht:
Der Kirchhof, er liegt wie am Tage.
Da regt sich ein Grab und ein anderes dann:
Sie kommen hervor, ein Weib da, ein Mann,
in weißen und schleppenden Hemden.
Das reckt nun, es will sich ergötzen sogleich,
Die Knöchel zur Runde, zum Kranze,
So arm und so jung und so alt und so reich;
Doch hindern die Schleppen am Tanze.
Und weil nun die Scham hier nun nicht weiter gebeut,
Sie schütteln sich alle: da liegen zerstreut
Die Hemdlein über den Hügeln.
Nun hebt sich der Schenkel, nun wackelt das Bein,
Gebärden da gibt es, vertrackte;
Dann klippert’s und klappert’s mitunter hinein,
Als schlüg’ man die Hölzlein zum Takte.
Das kommt nun dem Türmer so lächerlich vor;
Da raunt ihm der Schalk, der Versucher, ins Ohr:
Geh! hole dir einen der Laken.
Getan wie gedacht! und er flüchtet sich schnell
Nun hinter geheiligte Türen.
Der Mond, und noch immer er scheinet so hell
Zum Tanz, den sie schauderlich führen.
Doch endlich verlieret sich dieser und der,
Schleicht eins nach dem andern gekleidet einher,
Und husch! ist es unter dem Rasen.
Nur einer, der trippelt und stolpert zuletzt
Und tappet und grapst an den Grüften;
Doch hat kein Geselle so schwer ihn verletzt,
Er wittert das Tuch in den Lüften.
Er rüttelt die Turmtür, sie schlägt ihn zurück,
Geziert und gesegnet, dem Türmer zum Glück:
Sie blinkt von metallenen Kreuzen.
Das Hemd muß er haben, da rastet er nicht,
Da gilt auch kein langes Besinnen,
Den gotischen Zierat ergreift nun der Wicht
Und klettert von Zinnen zu Zinnen.
Nun ist’s um den armen, den Türmer getan!
Es ruckt sich von Schnörkel zu Schnörkel hinan,
Langbeinigen Spinnen vergleichbar.
Der Türmer erbleichet, der Türmer erbebt,
Gern gäb’ er ihn wieder, den Laken.
Da häkelt – jetzt hat er am längsten gelebt –
Den Zipfel ein eiserner Zacken.
Schon trübet der Mond sich verschwindenden Scheins,
Die Glocke, sie donnert ein mächtiges Eins,
Und unten zerschellt das Gerippe.
Traducere
Paznicul veghează în miez de noapte
Jos, spre mormintele din Lage;
Luna a adus lumină tuturor:
curtea bisericii radiază ca în miez de zi.
Dar vai, un mormânt se deschide și-apoi altul:
Ei ies, și femei și bărbați
În cămăși albe îmbrăcați, cu mișcări greoaie.
Acum că se-ntind vor să se distreze
Oasele în cerc să și le ia la dans,
Atât cei săraci, cei tineri, bătrâni sau bogați
Dar zdrențele îi împiedică să miște.
Și pentru că rușinea nu mai există aici,
Toți se scutură de haine și zac acum
cămășile împrăștiate peste dealuri.
Acum coapsa se ridică, acum piciorul se clatină,
Sunt gesturi, stinghere;
Apoi se mișcă brusc, necontrolabil
De parcă ai lovi cu bețele în tobe.
Acest lucru pare tare ridicol pentru paznicul din turn;
Apoi ispititorul în ureche îi șoptește
Merge! ia una din haine.
Așa face, după care se repede
în spatele ușilor sfinte
Luna încă luminează
acest dans condus îngrozitor
Dar, în final, aceștia dispar,
se târăsc înapoi treptat
Și liniște e din nou sub iarbă.
Doar unul care-i mai împiedicat
Bâjbâie printre morminte;
Dar niciun tovarăș nu l-a rănit atât de grav,
Simte mirosul pânzei în aer.
El zdruncină ușa turnului, ea îl împinge înapoi,
Ornată și binecuvântată, spre norocul paznicului.
Ea strălucește de la crucile din metal.
Cămașa trebuie să o aibă, nu se oprește,
Nu există nicio ezitare,
Ornamentele gotice le apucă
Și se cațără de la crenel la crenel.
Acum, pentru săracul paznic e sfârșitul!
Se târăște de la ornament la ornament,
Asemănător păianjenilor cu picioare lungi.
Paznicul turnului pălește, paznicul turnului tremură,
Cu plăcere i-ar da pânza înapoi.
Acum – a trăit cel mai mult –
Pânza se agață de un cui de fier
Luna se întunecă și dispare,
Clopotul tună puternic de ora unu,
Și jos scheletul se zdrobește.