Diplomația bombelor revine, deschide calea spre noua ordine americană

Mă întrebam dacă avioanele de transport chinezești detectate după 13 iunie îndreptându-se spre Iran au adus într-adevăr ce se bănuia. Când cerul iranian rămăsese complet golit de trafic civil, aceste aparate au fost detectate transportând ceva – echipamente militare, sisteme de apărare antiaeriană, armament sofisticat, poate. Dar zvonurile s-au dovedit fie false, fie echipamentele livrate au fost inadecvate pentru provocarea care urma. Oricum ar fi, China, Rusia, BRICS și OCS au fost puse brusc în fața unei realități crude.

Statele Unite, care dețin încă cea mai puternică armată din lume, au demonstrat că nu le pasă de protocoale diplomatice. Aplicând principiul „dacă vreau să fluier, fluier”, Trump și-a acordat două săptămâni pentru a decide dacă atacă Iranul dar după o singură zi a trimis bombardierele. Într-un sens, s-a ținut de cuvânt, chiar dacă rapiditatea acestei decizii a lăsat în urmă o notă evidentă de dispreț.

Dacă iranienii au crezut că americanii urmăresc cu adevărat pacea și că pot avea o abordare echilibrată în conflictul Israel-Iran, atunci situația devine cu adevărat îngrijorătoare. Personal, nu cred că această naivitate există la nivel înalt. Oricum, obiectivele au fost atinse – cele trei centre de cercetare nucleară au fost, ca să-l parafrazez pe Trump, „șterse de pe hartă”.

Reacția europeană la această demonstrație de forță a fost previzibil de ștearsă. Bruxelles-ul a emis declarații de „îngrijorare profundă” și a cerut „reținere din partea tuturor actorilor regionali”, dar aceste formule goale nu ascund realitatea: Europa nu mai contează în ecuațiile geopolitice majore. Când se întâmplă ceva important, americanii acționează, chinezii calculează, rușii amenință, iar europenii redactează comunicate de presă. Această dinamică s-a cristalizat după episodul iranian.

Consecințele pentru echilibrul regional vor fi resimțite mult timp de acum încolo. Iranul și-a pierdut capacitatea nucleară strategică, dar și-a câștigat statutul de martir în ochii aliaților. Arabia Saudită va trebui să recalibreze relațiile cu Washingtonul, știind că americanii pot trece de la diplomație la bombardamente în mai puțin de 24 de ore. Turcia lui Erdogan va continua să jongleze între NATO și propriile ambiții regionale, dar cu o conștiință mai acută a limitelor sale.

Poate că cel mai revelator aspect al întregii situații este modul în care s-a desfășurat atacul. O decizie luată rapid și executată imediat. Această eficiență brutală trimite un mesaj clar către toate capitalele lumii: SUA lui Trump nu mai practică diplomația, când se hotărăște să acționeze, o face unilateral prompt și decisiv, indiferent de costurile diplomatice pe termen lung.