The song „Nebun de alb” (translated as “White Bishop”), performed by Emeric Imre and penned by the renowned Romanian poet Adrian Păunescu, is a profound exploration of love’s duality—its capacity to both uplift and torment. The lyrics delve into the narrator’s emotional turmoil, where feelings of desolation coexist with a deep sense of enrichment derived from love.
Original
Acum sunt mai pustiu ca totdeauna
De când mă simt tot mai bogat de tine
Și-mi stau pe tâmple soarele și luna
Acum mi-e cel mai rău și cel mai bine
Și uite n-are cine să ne-ajute
Abia-și mai ține lumea ale sale
Și-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale
Și te iubesc cu milă și cu groază
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veșnicie
Și te iubesc cu milă și cu groază
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veșnicie
Prin gări descreierate accidente
Marfare triste vin în miezul verii
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente
Ca să te apropii și ca să te sperii
Jur împrejur privelisti aberante
Copii fragili ducând părinți în spate
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Și albastroși venind spre zări uscate
Și te iubesc cu milă și cu groază
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veșnicie
Și te iubesc cu milă și cu groază
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veșnicie
Mi-e dor de tine și îți caut chipul
În fiecare margine a firii
În podul palmei dacă iau nisipul
Simt un inel jucându-se de-a mirii
Te-aud în bătălii din vreme-n vreme
Ostașii gărzii tale ți se-nchină
Iubita mea cu foarte mari probleme
Cu chip slavon și nume de regină
Și te iubesc cu milă și cu groază
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veșnicie
Și te iubesc cu milă și cu groază
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veșnicie
Translation
I’ve never been so hollow ever
Since you have gifted me
On my temples the sun and moon are on a lever
It’s the downfall and the prime of our time
And look, there’s no one there to help us
The world is barely thriving
And in a white wall of mute muses
Black bishops are searching for a path of leaving
And I love you with empathy and dismay
All that’s yours has an affinity to me
Like a white bishop that takes away
The black queen for eternity
And I love you with empathy and dismay
All that’s yours has an affinity to me
Like a white bishop that takes away
The black queen for eternity
In railroad station, colliding, mindless
Sad freight trains bust in middle of summer
I’m full of unwise gestures
To bring you closer and to chase away in fear.
Around me nothing more but futile perspectives
Fragile infants hauling them heavy parents
Elders with grey bone sleights on slopes
And albatrosses coming towards dry horizons
And I love you with empathy and dismay
All that’s yours has an affinity to me
Like a white bishop that takes away
The black queen for eternity
And I love you with empathy and dismay
All that’s yours has an affinity to me
Like a white bishop that takes away
The black queen for eternity
I miss you and I’m looking for your semblance
Amid the limits of my selfdom
If I take a pinch of sand into my hands
I feel a ring playing bride-and-groom
I hear you in random battles
The soldiers of your guard will bow before you
Beloved.. but with quite a deal of issues,
Slavonic face and name of a Queen, though……
And I love you with empathy and dismay
All that’s yours has an affinity to me
Like a white bishop that takes away
The black queen for eternity
And I love you with empathy and dismay
All that’s yours has an affinity to me
Like a white bishop that takes away
The black queen for eternity
This paradox is encapsulated in the line: “Acum mi-e cel mai rău și cel mai bine” (“Now I feel the worst and the best”). The recurring metaphor of the white bishop capturing the black queen symbolizes an intense, possibly obsessive love, suggesting a strategic conquest akin to a chess game, where love is both a calculated move and a consuming passion.
The song’s vivid imagery paints a world in disarray—chaotic train stations, mute museums, and surreal landscapes where children bear the weight of their parents. These scenes reflect the narrator’s internal chaos and the societal disintegration around him. Amidst this backdrop, the beloved is portrayed as a regal, almost mythical figure, with a “Slavonic face and a queen’s name,” further intensifying the sense of longing and reverence. The repetition of the chorus underscores the inescapable nature of this love, portraying it as both a sanctuary and a source of anguish. Through its rich symbolism and emotional depth, „Nebun de alb” stands as a poignant testament to the complexities of love and the human condition.