Cum definim prezența Turciei în Caucazul de Sud: NATO sau lumea turcească? [Orhan Valiev]

Orhan Valiev [Orkhan Valiyev], este un absolvent de filosofie de la Universitatea din Baku (2009) și ulterior și-a aprofundat studiile la Departamentul de Științe Politice al Academiei de Administrație Publică. În 2014 a câștigat o bursă de stat din Turcia pentru studii doctorale, la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității Sakarya. În 2020 și-a prezentat deza de doctorat cu titlul ”Procesul de construire statală a Azerbaidjanului țarist: 1850-1920.

Articolul a fost publica pe 14 noiembrie 2023 în revista ”Political Reflection” [link] editată de CESRAN International, un club de gândire din Regatul Unit.

Războiul de 44 de zile a schimbat situația nu doar în Karabah ci și în Caucazul de Sud. Ca rezultat al celui de al Doilea Război din Karabah și chiar al războiului actual din Ucraina, Rusia a devenit printre puterile principale din Caucazul de Sud, iar Turcia a devenit o putere în creștere în regiune. Întrebarea este cum se definește prezența Turciei în regiune, ca membru al NATO sau ca membru fondator al Organizației Statelor Turcice [Consiliul de Cooperare al Statelor Vorbitoare de Turcă]?

După cum se știe, Rusia a început să-și construiască hegemonia colonială ca urmare a războaielor dintre Iran [Imperiul Qajar] și Imperiul Rus și a tratatului Turkmen-Chay semnat [în data de 22 februarie 1828] între Iran și Rusia țaristă, care a devenit baza legală pentru prezența rusă în Caucaz (Valiev, 2023). În schimb, încercările turco-otomane de a include Armata Islamică a Caucazului au eșuat. Încă din secolul al XIX-lea și chiar de la începutul secolului XX, Imperiul Otoman era în proces de dizolvare și căuta noi strategii ideologice pentru a menține integritatea Imperiului. În cele din urmă Imperiul Otoman și-a declarat dizolvarea iar noua Republică Turcă, inclusiv comunitatea turcă, și-a restrâns strategia doar în Anatolia. În acest sens, încercările turcilor înprivitoare la Caucaz nu au reușit pe deplin. Chiar dacă a fost o încercare nereușită, Armata Islamică a Caucazului și rolul ei în înființarea primei republici Azerbaidjan a fost decisivă și a devenit vie în memoria colectivă a poporului azer timp de un secol. Paralel cu aceasta, prima republică a Azerbaidjanului, din cauza conjuncturii istorice și politice, nu a reușit să fie un stat cu drepturi depline.

În perioada sovietică, prezența și hegemonia Rusiei în Caucazul de Sud au fost instituționalizate. Astfel, construirea identității naționale și a istoriei a avut loc în timpul sovietic. Din acest motiv, perioada sovietică din Azerbaidjan și din întreaga regiune ar putea fi considerată ca o instituționalizare a supunerii față de Rusia, care a început din perioada țaristă. Întrucât Türkiye și-a alocat mare parte din economie în lupta împotriva invadatorilor, nu a putut să urmeze o politică activă în privința Caucazului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și chiar în timpul Războiului Rece. Spre deosebire de apartenența la NATO, Caucazul nu a fost pe agenda politicii turcești până în anii 1980.

Cu toate acestea, dizolvarea URSS la sfârșitul Războiului Rece a deschis posibilități de dezvoltare a politicii în privința Caucazului de Sud. În acest sens este clar că Azerbaidjanul ar fi principalul aliat al Turciei în Caucazul de Sud. Pe de altă parte, invazia armeană a facilitat prezența și implicarea politică și militară a Turciei în regiune. Mai exact, relațiile dintre cele două națiuni s-ar baza pe invazia și eliberarea Karabahului. Datorită contractului secolului dintre Azerbaidjan și consorțiul internațional [semnat la 20 septembrie 1994 la Palatul Gulustan din Baku între Azerbaidjan și 13 mari companii specializate în producția de petrol, reprezentând 8 țări, pentru exploatarea resurselor aparținând părții azere a Mării Caspice], Türkiye a avut ocazia să construiască și chiar să dezvolte cooperarea cu Azerbaidjan și Georgia. În paralel, după dizolvarea URSS, Türkiye și-a anunțat strategia față de Asia de Mijloc [Asia Centrală] sau Turkistan, ulterior denumită ”lumea turcească”, de la Marea Adriatică până în China. Cu toate acestea, nici strategiile, nici discursurile nu au putut avea succes. Mai mult, capacitatea economică, militară și chiar politică a Turciei nu a fost suficientă pentru a răspunde nevoilor. Se pare că drumul de la Marea Adriatică spre China nu era o strategie pragmatică la acea vreme. Fostul conflict din Nagorno-Karabah a fost catalogat „înghețat” în ce privește teritoriile „disputate”, fiind principalul zid împotriva prezenței turcilor în regiune. Azerbaidjanul, principalul aliat din regiune, a trebuit să investească în capacitatea de a elibera pământurile invadate. Prin urmare, ocupația armeană a devenit unul dintre principalele obstacole în calea stabilității regionale și a cooperării economice în regiune.

Cu toate acestea, al treilea mileniu va veni și cu oportunități și provocări. Türkiye s-a concentrat pe o strategie independentă și a investit în industria militară și în creșterea capacității armatei, care au devenit o prioritate. Turcia și-a declarat și și-a menținut sprijinul pentru Azerbaidjan în ceea ce privește invazia Karabakh în ultimii 30 de ani. Cu toate acestea, nu a fost suficient pentru a opri invazia și a elibera teritoriile ocupate din Azerbaidjan.

Azerbaidjanul în cele din urmă și-a eliberat teritoriile invadate și a devenit un stat suveran cu drepturi depline asupra teritoriilor sale recunoscute internațional. Spre deosebire de trecut, Türkiye a jucat un rol activ în timpul celui de al doilea Război din Karabah. Într-un fel, datorită celui de al Doilea Război din Karabah, Turcia și Azerbaidjan și-au propus să pună bazele prezenței turcilor în Caucazul de Sud. În alt sens, însă, NATO, Türkiye este interesată de stabilirea unei strategii independente în ceea ce privește Organizația Statelor Turcice. Deci, lumea turcească a devenit deja o prioritate pentru factorii de decizie din Turcia.

La prima vedere, pentru a conceptualiza prezența Turciei în Caucazul de Sud, în special în Azerbaidjan, apartenența sa la NATO ar trebui luată în considerare. Pe de altă parte, Turcia este o țară care și-a îmbunătățit capacitatea independentă de luare a deciziilor. Caucazul de Sud, în special strategia Azerbaidjanului, a apărut la începutul secolului al XX-lea, deci Azerbaidjanul este unul dintre principalii aliați în ceea ce privește discursul politic „o națiune, două state”. Chiar și prin aderarea la NATO, Türkiye a încercat să-și construiască cercul în ceea ce privește aprofundarea relațiilor economice. În acest sens, Organizația Statelor Turcice a devenit una din platformele de vârf.

Prezența turcă în regiune se construiește pe baza NATO și a lumii turcești, care trebuie să fie considerați ca pilonii principali ai prezenței turcești în Caucazul de Sud. În acest sens trebuie menționat că Türkiye, care este statul lider și “locomotivă” în ceea ce privește sistemul politic stabilit al Organizației Statelor Turcice, este doar o putere mijlocie [putere regională]. Deci, spre deosebire de strategia anilor 90, Turcia a luat în considerare regiunea cu NATO. Din acest motiv, Organizația Statelor Turcice, pornind de la Nahcivan, reprezintă politica regională independentă a Turciei.

În concluzie, pentru a explica prezența în creștere și evoluția Turciei în regiune, apartenența la NATO și prioritizarea lumii turcești ar trebui luate în considerare. Acest tip de evaluare este importantă pentru înțelegerea corectă a limitelor capacității și importanței Turciei. Turcia trebuie să dezvolte o strategie pragmatică și echilibrată între Rusia și Occident, pentru a-și implementa strategia independentă în regiune.