Pentru cea mai mare parte a istoriei scrise, omenirea a trăit sub umbra zeilor. Nu ca o chestiune de conștiință privată, ci ca un cadru rigid care guverna fiecare aspect al existenței. Tradițiile abrahamice — iudaismul, creștinismul și islamul — nu au oferit doar consolare spirituală; au construit viziuni totalizante asupra lumii, care subordonau viața pământească poruncii divine. Răspândirea lor pe continente nu a fost în primul rând o poveste a convertirii pașnice sau a trezirii spirituale. A fost, de cele mai multe ori, forța auxiliară a imperiului: crucea precedând sabia sau sabia precedând crucea, distincție devenită irelevantă pentru cei care le suportau consecințele. Oriunde pânzele europene atingeau țărmul sau călăreții arabi traversau câmpiile, monoteismul urma ca justificare și instrument administrativ deopotrivă, sacralizând cucerirea și eficientizând guvernarea populațiilor supuse.
Aceasta nu înseamnă că societățile preabrahamice erau edenice. Sacrificiul uman, cruzimea ritualică și războiul tribal existau cu mult înainte ca numele lui Yahweh sau Allah să fie rostite în limbi străine. Conchistadorii spanioli au întâlnit, într-adevăr, preoți azteci cu lame de obsidian și altare de piatră scăldate în sânge. În astfel de momente, monoteismul se putea prezenta drept eliberare de barbarie — o forță civilizatoare care înlocuia superstiția cu scriptura, haosul cu ordinea. Dar această narațiune ignoră convenabil faptul că înlocuirea a fost adesea mai degrabă cantitativă decât calitativă. Inchiziția a ars eretici cu același zel metodic cu care preoții azteci smulgeau inimi. Procesele vrăjitoarelor din Europa modernă timpurie au ucis zeci de mii de femei de-a lungul secolelor, o campanie susținută de teroare pe care nicio societate europeană precreștină nu o instituționalizase la o asemenea scară. Suprafețele s-au schimbat; neîndurarea a rămas, acum „spălată” prin teologie.
Geniul controlului abrahamic nu a constat în violența sa, ci în colonizarea interiorului. Spre deosebire de zeii localizați ai sistemelor politeiste, care cereau respectarea ritualurilor, dar rareori supravegheau gândul, divinitatea monoteistă era omniscientă și geloasă. Ea a instalat un aparat de supraveghere în mintea umană. Vinovăția, rușinea și frica de pedeapsă eternă au devenit mecanisme de autoreglare mult mai eficiente decât orice garnizoană pământească. Acesta era controlul dus la perfecțiune: populații care se monitorizau singure, care interpretau nenorocirea ca pe o nemulțumire divină, care acceptau ierarhia ca ordine cosmică. Țăranul din Europa medievală sau supusul din Imperiul Otoman nu aveau nevoie de o supraveghere constantă; fuseseră învățați să se supravegheze singuri, să găsească în propriile gânduri semințele damnării.
Timp de aproape două milenii, această paradigmă a dominat cele mai puternice civilizații de pe Pământ. Totuși, în această lungă stăpânire, condiția materială și morală a omului obișnuit s-a îmbunătățit abia perceptibil, dacă nu chiar deloc. Speranța de viață a stagnat. Foametea a revenit cu regularitate biblică. Cunoașterea medicală a fost suprimată atunci când contrazicea scriptura — umorile galenice și rugăciunea fiind preferate cercetării anatomice care ar fi putut „profană” forma divină. Sclavia, explicit susținută în textele sacre, a persistat ca fundament economic. Dreptul divin al regilor nu era pus sub semnul întrebării, întrucât reflecta dreptul divin al lui Dumnezeu. Progresul, în orice sens relevant, nu era doar absent; era conceptual imposibil într-o lume în care ordinea prezentă reflecta voința eternă.
Punctul de cotitură nu a venit prin reformă teologică, ci prin spații în care absența lui Dumnezeu putea supraviețui. Republica Olandeză a secolului al XVII-lea, în ciuda calvinismului său oficial, a devenit un refugiu pentru tipografi eretici și filosofi sceptici. Anglia de după Războiul Civil a cunoscut cluburi și cafenele unde deistii și libercugetătorii puteau dezbate fără represalii ecleziastice imediate. Cel mai important, revoluțiile americană și franceză — oricât de compromise de propriile contradicții — au stabilit precedentul radical că autoritatea civilă nu trebuie să derive din sancțiune religioasă. Nu erau utopii ateiste; erau jurisdicții în care problema existenței lui Dumnezeu devenea, pentru prima dată într-o societate organizată, cu adevărat opțională.
Acolo unde această opțiune a fost exercitată, progresul a accelerat cu o rapiditate surprinzătoare. Revoluția științifică a cerut nu doar curiozitate, ci și libertatea de a urma dovezile indiferent de implicațiile doctrinare. Persecuția lui Galileo nu a fost o abatere, ci sistemul funcționând exact cum fusese conceput: când cosmologia contrazice scriptura, alegerea dintre telescop și tradiție dezvăluie adevăratele priorități ale puterii religioase. Abia când instituțiile științifice au dobândit suficientă autonomie față de supravegherea ecleziastică — când filosofii naturii au putut publica heliocentrism, geologie și, în cele din urmă, evoluție fără teama închisorii — cunoașterea a putut să se acumuleze exponențial. Oamenii de știință care au precedat această autonomie, oricât de străluciți, au operat fie ca disidenți expuși acuzației de erezie, fie ca practicanți ai compartimentării cognitive, afilierea lor religioasă fiind o mască de supraviețuire socială sau o precondiționare psihologică greu de depășit.
Progresul moral al modernității urmează același tipar. Abolirea sclaviei, extinderea dreptului de vot, recunoașterea drepturilor universale ale omului — acestea nu au fost realizări ale doctrinei religioase, ci ale depășirii ei seculare. Scriptura a fost și este citată de ambele părți în fiecare luptă emancipatoare, dar partea emancipatoare a necesitat invariabil o lectură împotriva textului, ignorând aprobările sale explicite ale robiei și subordonării. Proprietarul de sclavi american cita Leviticul cu mai multă fidelitate textuală decât aboliționistul citând Epistola către Galateni. Egalitatea femeilor, drepturile copiilor, dezincriminarea homosexualității — fiecare a cerut stabilirea prealabilă că etica umană poate fi întemeiată pe rațiune, compasiune și gândire consecințialistă, nu pe poruncile moștenite ale unor triburi nomade din Epoca Bronzului sau ale unor apocaliptici din epoca romană.
Democrația însăși este, în practică, o invenție seculară, oricât ar fi încercat retorica religioasă să o revendice. Experimentul democratic presupune că legitimitatea derivă din consimțământul celor guvernați, nu dintr-o numire divină. El cere tolerarea ereziei — erezia politică, religioasă, însăși erezia disidenței. Nicio teocrație nu a susținut vreodată o democrație autentică, deoarece primul principiu al teocrației este că anumite adevăruri sunt revelate divin și, prin urmare, nenegociabile. Acolo unde vorbește Dumnezeu, votul devine blasfemie. Societățile care au combinat cel mai bine prosperitatea cu libertatea sunt tocmai acelea în care religia a fost privatizată, iar spațiul public funcționează pe baze civice comune, nu sectare.
Trebuie să fim sinceri cu privire la ceea ce a făcut posibilă această transformare. Nu Reforma, care a înlocuit doar o dogmă autoritară cu mai multe. Nici deismul Iluminismului, care a păstrat un Dumnezeu-ornicar îndepărtat, dar i-a „strecurat” autoritatea morală. A fost emergența lentă și contestată a unor spații cu adevărat lipsite de Dumnezeu — universități unde metafizica era opțională, instanțe unde jurămintele nu trebuiau să invoce divinitatea, constituții care protejau conștiința fără a privilegia revelația. Progresul pe care îl asociem cu modernitatea, atât tehnologic, cât și moral, se corelează nu cu devoțiunea religioasă, ci cu retragerea ei. Cele mai religioase societăți de astăzi rămân cele mai sărace, cele mai represive, cele mai rezistente la libertățile pe care locuitorii lor sunt învățați să le dorească.
Aceasta nu este o chemare la persecuție. Noua eră nu trebuie să repete, în sens invers, crimele istorice ale bisericii. Libertatea de conștiință trebuie să includă libertatea de a crede, chiar și în ceea ce rațiunea consideră absurd. Dar libertatea de conștiință trebuie să însemne și libertatea de consecințele sociale, politice și economice care au însoțit istoric necredința. Paradigma religiei ca principiu organizator al societății și-a avut judecata. Două mii de ani de guvernare divină ne-au dat cruciade și califate, inchiziții și fatwa-uri, o lume în care condiția umană s-a îmbunătățit doar atunci când oamenii au încetat să mai aștepte intervenția divină și au început să-și rezolve singuri problemele.
Noua eră cere o respingere completă a religiei ca paradigmă de guvernare — nu prin suprimare, ci prin afirmarea încrezătoare că am depășit-o. Întrebările la care religia pretindea că răspunde — origini, etică, mortalitate, sens — sunt abordate mai bine prin metode care nu presupun concluziile. Universul nu ne datorează confortul unui scop cosmic, iar construirea de ficțiuni elaborate pentru a furniza acest confort s-a dovedit, în ansamblu, mai distructivă decât onestitatea existențială de a accepta existența noastră finită și nescrisă. Nu avem nevoie de zei care să ne spună că suferința este rea, că cooperarea este preferabilă cruzimii, că scurta lumină a conștiinței merită protejată.
Avem nevoie de curajul de a construi instituții, comunități și identități care nu necesită nicio garanție supranaturală. Progresul ultimelor secole a fost progresul umanității care își asumă responsabilitatea pentru sine — pentru cunoașterea sa, pentru etica sa, pentru viitorul său. Tradițiile abrahamice au servit drept cârje pentru civilizații care nu învățaseră încă să meargă fără sprijin. Timpul cârjelor a trecut. Secolul fără Dumnezeu nu este doar o opțiune; este singura condiție în care proiectul uman își poate continua ascensiunea lungă, imperfectă, dar incontestabilă. Am văzut ce au produs două mii de ani de dominație divină. Să vedem ce ar putea realiza două mii de ani de autoguvernare umană.