Rubaiatul 129, conform catalogării de pe Ganjoor, prezintă o serie de aspecte interesante. Ca traducere și înțelegere, primele trei versuri sunt clare și ușoare însă al 4-lea e o provocare. Khayam pornește prin a se distanța de ”filosofi” fiindcă ei, punând sub semnul întrebării și cercetând, nu acceptă revelația sau ideea unei cunoașteri revelate. Despre Khayam noi știm însă că a fost sufit. Al doilea vers întărește devotamentul său față de credință.
În versul al 3-lea, acel adăpost al tristeții / cuib al supărării (غم آشیان) este posibil o referire la corp în caz particular, nu la lumea pământească. Al 4-lea vers este ceva mai dificil însă în traducerea mea, legând cu segmentul anterior, sensul este de a se cunoaște pe sine sau de a nu cunoaște mai nimic despre sine. Pentru sufi (ca și pentru multe alte ramuri religioase) sufletul este ”o reprezentare” a lui Dumnezeu în om. Cunoașterea de sine duce la cunoașterea divinității iar stăpânul acestui adăpost trist ar deveni astfel sufletul/Dumnezeu, cunoașterea cărui ar putea să fie posibilă ”la final”.
دشمن به غلط گفت که من فلسفیم
doșman be ghalat goft ke man felsofiam
ایزد داند که آنچه او گفت نیم
izad danad ke ance o goft nim
لیکن چو در این غم آشیان آمدهام
liken cio dar in gham așian amadam
آخر کم از آنکه من بدانم که کیم
akher kam az anke man bedanam ke kim
Dușmanul greșit a grăit că eu sunt filosof
Dumnezeu știe ce el a zis
Dar am venit în acest trist adăpost
Ca poate la final afla-voi stăpânul cine-i.
| نیم | nim | parțial, semi- |
| لیکن | liken | dar (în persana clasică) |
| غم آشیان | gham așian | cuibul tristeții ar însemna cele două cuvinte |
| کیم | kim | în dicționarele explicative persane este dat ca fiind ceva similar cu un ”stăpân de terenuri”. |