Politica europeană este caracterizată poate înainte de toate prin particularitatea că un vot la alegerile europene pentru un partid național, se traduce la nivel european drept o manifestare a unei increderi pentru grupurile parlamentare pan-europene sau ”partidele europene” care sunt compuse din partidele naționale. De asemeni fiecare astfel de grup parlamentar/partid european sprijină un candidat pentru funcția de președinte al comisiei. Grupurile parlamentare sunt la rândul lor alcătuite din partide europene, care sunt coaliții de partide naționale, iar în anumite cazuri se alătură și europarlamentari independenți.
Mai simplu spus câți români care au votat cu PSD știu că de fapt este o suținere pentru Timmermans și Partidul Socialist European și câți votanți ai PNL știu că au ales să îl sprijine pe Weber. Și ce înseamnă toate acestea, mai exact ce înseamnă pentru cetățenul obișnuit atât PSE-ul cât și PPE fiindcă până la urmă au fost alegeri europene menite să asculte vocea popoarelor la nivelul pan-național european. Și aici apare una din curiozitățile acestor alegeri, prezența la vot de 50.9%, un procent ridicat comparativ cu alegerile precedente.
Așa cum este situația în prezent pot spune că privesc alegerile europene mai mult ca pe un barometru al sentimentelor populației în ce priveste Uniunea Europeană dar și probleme conexe.
Rezultatele alegerilor au arătat la nivel european o lipsa de coeziune a circumstanțelor police din statele membre. Stânga fiind puternică în Spania și Portugalia, în timp ce în Franța și Ungaria dreapta câștigă/își păstrează teren. Partidul Brexit a câștigat în Marea Britanie însă la nivel național în Scoția și Irlanda de Nord s-a manifestat dorința de a rămâne în Uniunea Europeană. Termenii ”de dreapta” și ”de stânga” nu mai descriu de fapt câmpul politic în cadrul uniunii ci ar trebui să vorbim despre gradul de integrare europeană dorit de diferitele forțe politice și de cauzele acestor orientări sau modul în care UE poate să acționeze pe plan internațional.
Lipsa aceasta de coeziune se datorează unui număr de factori. Înainte de toate populațiile europene sunt încă în mare parte divizate și asta înseamnă că interesele care mobilizează națiunile și pericolele care le fac să fie defensive nu sunt comune. Așa cum am arătat din articolul UE-China, capete de pod sau parteneriat.
Într-un articol publicat în aprilie anul acesta de către Express (link) Manfred Weber, actualul favorit pentru postul de Președinte al Comisiei Europene, este prezentat ca intrând în opoziție cu Angela Merkel în ce privește proiectul Nord Stream 2. Singurul candidat cu șanse să îl depășească pe Weber este Michel Barnier care a primit un sprijin indirect din partea lui Macron.
Ce înseamnă aceste două aspecte pe care le-am numit mai devreme? În primul rând Nord Stream 2 este dacă nu vital cel puțin important pentru economie Germaniei și cum Germania este liderul economic al Uniunii Europene, anularea proiectului riscă să aducă prejudicii economiei naționale. Weber consideră însă că acest proiect realizat împreună cu Rusia nu este în interesul nostru european și asta înseamnă că nu este luată în calcul doar asigurarea unei securități energetice (la care poate contribui și acordul cu Iran). Al doilea aspect se referă la tranziția de putere ce se prefigurează în rândul țărilor ”din prima viteză”, mai exact dorința lui Macron de a deveni noul lider de facto al UE.