Literatura chineză

Istoria literaturii chineze datează de aproximativ trei milenii. Răspândirea extinsă influența asupra literaturii popoarelor vecine a pus-o pe picior de egalitate cu literatura Europei, a Indiei și a Persiei. Asemeni literaturii europene înainte de secolul al 19-lea, literatura chineză până de curând a fost prerogativa unei clase de „învățați” aflați în serviciul public a căror putere se baza pe monopolul avut asupra scrisului. Birocrația confucianistă formată în prima perioadă a unificării Imperiului (221 î.Hr. – 189 d.Hr.) a fost cea care a generat cea mai mare parte a literaturii chineze clasice. În istoria Chinei au existat însă momente când această clasă socială a avut puterile diminuate, între 189 și 589) și în timpul dominației mongole dintre 1206 și 1368. Desigur, în prezent literatura nu mai este limitată la clasa birocraților cărturari.

Literatura populară (poezie lirică, dramă și proză), menită să distreze nu a avut statutul de artă „adevărată” până în secolul 20. 

În 1772 împăratul Jian Long a decis să întocmească liste cu toate operele literare de valoare artistică (10.254 de lucrări au fost incluse dintre care 3461 au fost reproduse), acestea din urmă au fost împărțite în patru categorii: (1) texte clasice (qing) și comentarii la acestea; 2) legende istorice; 3) tratate filosofice; 4) ficțiune. 

Această sistematizare se reflectă în conceptul fundamentat în prima lucrare despre critica literară, Wenxin Jiaolong, scrisă de Liu Se în secolul al 5-lea î.Hr. În acest tratat, literatura este considerată ca element principal al confucianismului.