În perioada pre-islamică filosofia nu era complet separat de religie însă prezența filosofiei, în sensul de înțelepciune, este atestată de faptul că Pitagora a pretins că a călătorit în Est pentru a studia filosofia, iar Plotinus, fondatorul școlii neo-platonismului, s-a alăturat armatei romane cu speranța de a merge în Persia pentru a învăța filosofia.

În această perioadă a existat un contact direct atât cu modurile de gândire indiene, cât și cu cele grecești. Au fost traduse lucrări din sanscrită și greacă în limba pahlavi iar o cunoaștere a ideilor grecești este evidentă în unele dintre scrierile din perioada sasaniană. Mai mult, când Iustinian a închis școala din Atena în 529, ultimii filosofi ai acestei școli au fugit în Persia și au petrecut câțiva ani aici unde au fost tratați cu mare respect.

În perioada islamică filosofia a înflorit în Persia. Începând cu secolul al IX-lea d.Hr., când textele filosofice grecești au fost traduse în arabă, activitatea a fost puternic stimulată în rândul filosofilor musulmani, marea majoritate a acestora fiind persani. Prima școală filosofică importantă a fost școala aristotelică sau peripatetică care a inclus elemente ale filosofiei lui Aristotel, neo-platonistul și învățăturile islamului.

Prima mare figură a acestei școli, al-Kindi, a fost un arab. Alți gânditori importanți au fost perșii al-Farabi și Avicenna, cu care școala a atins apogeul. Cei mai mulți dintre ei au scris în arabă, limba sacră și științifică a Islamului, și așa au ajuns să fie cunoscuți în Occident ca filosofi arabi.

Avicenna (sau Ibn-e Sina) a fost cel mai mare filozof-om de știință al Persiei și, de asemenea, al lumii islamice. La fel ca majoritatea oamenilor învățați din zilele sale, el a avut o stăpânire a aproape fiecărei ramuri a cunoașterii, dar mai ales în filosofie și medicină. Munca sa în aceste domenii a fost predată timp de secole în Europa.

Un mare număr de sufiști au fost persan dintre care și Rumi.

În secolul al XII-lea, Suhrawardi, un alt înțelept persan, a fondat școala filosofică a iluminării, care s-a bazat nu numai pe sursele grecești și principiile revelației islamice, ci și pe învățăturile zoroastrismului.

Mai târziu, în timpul perioadei safavide, Mulla Sadra, care este considerat de mulți ca fiind cel mai mare dintre filosofii musulmani, în special în domeniul metafizicii, iluminării, sufismului și shi’ismului a sintetizat toate aceste ramuri într-o școală nouă, care a dominat viața filosofică în Persia pentru ultimele secole.

Perșii au avut întotdeauna o atracție pentru gândirea speculativă și s-au arătat foarte interesați de filosofie. Prin urmare, era firesc ca Persia să devină un centru al filosofiei islamice. Această filozofie a supraviețuit până în prezent ca o școală vie și a influențat întreaga regiune, cum ar fi India, unde cultura persană a fost pentru o perioadă de timp dominantă.