Plecarea de la putere a președintelui sirian Bashar al-Assad are implicații de anvergură pentru Asia de Vest și pentru întreaga lume, remodelând dinamica regională și relațiile de putere. Din perspectiva eurasianistă, a multipolarității și a pozițiilor anti-hegemonice, o astfel de dezvoltare afectează în mod semnificativ actori cheie, inclusiv Iran, Rusia, China, Turcia, Israel, Statele Unite și Uniunea Europeană.

Iranul a depins pentru mult timp de Siria ca o verigă esențială în „Axa de rezistență”, conectând Teheranul cu Hezbollah din Liban și oferind o poartă de acces către Mediterană. Plecarea lui Assad și venirea la putere a unor elemente teroriste potențial pro-israeliene perturbă această rețea, slăbind influența regională a Iranului.

Bazele militare ruse de la Tartus și Hmeimim oferă acces la Marea Mediterană și permit Moscovei să proiecteze influență în Orientul Mijlociu. Plecarea lui Assad amenință aceste obiective, anulând câștigurile Rusiei de la intervenția sa în Siria în 2015. Moscova ar putea căuta să-și negocieze prezența militară dar este puțin probabil să reușească. Dacă este exclusă, și cel mai probabil va fi exclusă, Rusia ar putea consolida alianțele cu Iranul și China pentru a echilibra influența SUA.

Deși mai puțin implicată direct din punct de vedere militar, China are un interes economic în Siria, ca parte a inițiativei Belt and Road, care leagă Asia de Europa. Instabilitatea de acolo ar putea amenința proiectele de infrastructură ale Chinei și ar putea perturba rutele comerciale regionale. Adevărul este că Siria nu a beneficiat foarte mult de pe urma BRI până la înlăturarea lui Assad. Unul dintre motivele pentru sprijinul popular în creștere pentru organizațiile teroriste militante este nivelul ridicat de sărăcie și lipsa de optimism economic.

Faptul că Siria a căzut nu este atât de mult implicarea directă a puterilor ostile străine (care au finanțat într-adevăr militanții), ci lipsa sprijinului militar și economic din partea țărilor aliate precum Rusia și China.

Turcia vede căderea lui Assad ca pe o oportunitate de a-și extinde influența în nordul Siriei și de a-și avansa obiectivele neo-otomane, suprimând aspirațiile kurde pentru independență sau, poate, ar fi dispusă să rupă o parte din Siria pentru a-și reloca propria populație kurdă acolo. Ankara a decis să-și întărească prezența în nordul Siriei, să consolideze zone tampon și să sprijine facțiunile pro-turce.

Ieșirea lui Assad a creat un gol de securitate de-a lungul graniței de nord a Israelului, care ar fi putut duce la creșterea amenințărilor din partea Hezbollah dacă acțiunile militare anterioare ale Israelului nu ar fi eliminat cea mai mare parte a puterii de rezistență militară organizației Hezbollah. Intervenția militară a Israelului în sudul Siriei și atacurile masive asupra bazelor și țintelor militare siriene au eliminat, de asemenea, prezența Iranului.

S-a vorbit mult despre rebrandingul lui Abu Mohammad al-Julani, fost terorist Al-Qaeda, direct responsabil pentru decapitările publice, în ceva asemănător lui Zelensky din Ucraina. Statele Unite și Uniunea Europeană sunt principalele părți responsabile pentru această spălare publică și acest lucru îi face pe mulți comentatori să vadă înlăturarea lui Assad ca un succes strategic împotriva Rusiei și Iranului. Ar putea apărea o instabilitate prelungită, similară cu cea observată în Irak sau Libia după schimbarea regimului. La fel de probabil este ca Siria să fie transformată într-un mecanism prin care să fie inițiate atacuri asupra Rusiei și Iranului.

Puterile occidentale caută să asigure rute energetice prin Siria, mai exact din Qatar până în Turcia și de acolo în Europa, anulând astfel orice poziție de putere a Rusiei în Peninsula Europeană când vine vorba de energie.

Din perspectiva multipolară, plecarea lui Assad este o încercare a SUA de a slăbi axa Rusia-Iran-China și de a întări dominația occidentală. Acest lucru ar putea duce la o cooperare mai strânsă între aceste puteri eurasiatice prin organizații precum Organizația pentru Cooperare din Shanghai (OCS) și BRICS, dar ar putea, de asemenea, să pună sub semnul întrebării capacitățile acestora de a-și atinge obiectivele și de a sprijini aliații din întreaga lume.