Ministrul de externe al Iranului, Javad Zarif, a publicat în data de 9 octombrie anul acesta, în The Atlantic, un eseu în care abordează problemele Orientului Mijlociu. Palestina, poate cea mai importantă rană deschisă din regiune din perspective umanitare și istorice, nu a fost menționată, poate și fiindcă în acest moment Republica Islamică se confruntă cu o serie întreagă de situații cărora trebuie să le facă față, atacuri ce vin dinspre anumiți vecini și dinspre anumite puteri din Vest. Zarif promovează ideea că poporul iranian este pedepsit pentru revoluția sa, pentru că a ales libertatea și independența într-o regiune în care stăpânirea colonială era puternică, o stăpânire care ulterior s-a transformat sub ritmul dictat de Războiul Rece.
Lipsa de sprijin (acces la armament defensiv) în contextul agresiunii Irakiene din anii `80 i-a convins asupra necesității unei industrii domestice de armament pentru a descuraja alte eventuale astfel de experimente. Aș adăuga acum și acordul de livrare al sistemului anti-aerian S-300 de către Federația Rusă, o tranzacție care a fost atât de des amânată încât autoritățile de la Teheran au demarat un program domestic similar pe care l-au și finalizat. În prezent Turcia și Arabia Saudită au semnat cu Rusia acorduri pentru achiziționarea mai modernului S-400 însă chiar dacă motivele nu sunt anti-iraniene, dezvoltarea este cu siguranță un motiv de îngrijorare pentru liderii militari iranieni, în special în privința saudiților. Mai mult, regele saudit Salman bin Abdulaziz Al Saud a ajuns pentru 4 zile în vizită oficială în Rusia la începutul acestei luni într-o mișcare ce pare să prevestească, din punctul unora de vedere, câteva schimbări.
Am tradus mai jos o primă parte din acest material.
Iranienii trăiesc într-o regiune cu probleme și instabilă. Nu putem schimba geografia însă ”cartierul” nostru nu a fost întotdeauna așa de furtunos. Fără să ne aventurăm prea adânc în istorie – deși ca un popor antic amintirile noastre se măsoară în milenii nu decenii și nici secole – este posiibil să afirmăm că regiunea noastră a început să cunoască lipsa de securitate și instabilitatea când puteri străine, într-adevăr complet străine, au venit și au început să influențeze. Descoperirea petrolului, un drog de care Vestul a devenit curând dependent, a întărit puterea colonială din regiune și ulterior rivalitatea Războiului Rece – ambele au fost elemente importante în decizia SUA și Regatul Unit de a înlătura de la putere guvernul Iranian legitim și democratic din 1953 – au oferit motive pentru creșterea interferențelor din partea puterilor străine și a super-puterilor.
Astăzi, toate aceste intervenții au fracturat Orientul Mijlociu. Aliații Vestului în loc să considere nevoile și aspirațiile propriilor popoare își cheltuiesc averile pe arme, trimițând către Vest bogățiile generate de resursele lor naturale. Cheltuiesc mai multe miliarde din această avere în promovarea Wahabbism-ului – o ideologie medievală de ură și excludere – din Estul îndepărtat până în Americi. Ei sprijină actori non-statali organizați pentru a aduce teroare și războaie civile. În cazul Afganistanului, Arabia Saudită și EAU au ajuns să recunoască oficial guvernarea talibanilor – devenind două din cele trei țări care au făcut asta. Între timp SUA au ales să-și închidă ochii către ideologia și finanțarea ce a dus la apariția al-Qaeda – și mai recent a Statului Islamic, Nusrah, Ahrar al-Sham, Jaish-al-Islam, Boko Haram, al-Shabaab și lista poate continua – și a dus și la cel mai mare atac pe sol american de la Pearl Harbor. Prezența militară americană din regiunea încearcă acum nu numai să cintraatace amenințări asupra intereselor Statelor Unite, ci și să lupte împotriva amenințărilor la adresa aliaților care au sprijinit valurile de terorism ce au afectat orașe din Europa și Statele Unite.
Acești aliați ai Vestului – prin scurta lor istorie de națiuni inamice țării mele – au atacat Iranul imediat după Revoluția Islamică, cea care ne-a eliberat de sub dictatură nu cu mult diferită de a lor și ne-a permis să ne decidem singuri cursul în istorie, independenți și în pace însă fără să ne aliem nici Estului nici Vestului. În timp ce în mod voluntar am renunțat la un rol dominator în regiune ei au finanțat, înarmat și sprijinit invazia lui Saddam Hussein. Războiul său de opt ani a dus numai la moarte și distrugere incluzând și prima utilizare pe câmpul de luptă a armelor chimice după Primul Război Mondial – de către soldații lui Saddam împotriva soldaților și civililor noștri – care a fost întâmpinată cu tăcere din partea comunității internaționale.
Noi iranienii, pedepsiți fiindcă am avut curajul să ne declarăm liberi de tiranie domestică și de amenințări externe, nu am avut acces la cele mai elementare arme de apărare chiar și în timp ce rachetele erau ca ploile peste orașele noastre spre bucuria vecinilor noștri arabi. Unul din acești vecini, Kuweitul, un mare finanțator a Irak-ului în acest război, a devenit în scurt timp și ea victima ambițiilor lui Saddam. În spiritul păcii și stabilității în regiune am ales să sprijinim suveranitatea Kuweitului în fața invaziei Irakiene în ciuda ofertei lui Saddam de a îpărți bogățiile acestui stat cu noi; ne-a trimis până și avioane de luptă, chipurile pentru păstrarea în siguranță însă era o simplă momeală să ne alăturăm lor. Conducerea noastră a respins cu fermitate această ofertă în ciudat ostilităților venit din partea anumitor state din Golful Persic după revoluție. Am preferat ca vecinii noștri din Golful Persic să rămână state independente și funcționale, nu să primească ceea ce merită pentru o satisfacție temporară.
[Citește continuarea în limba engleză pe siteul The Atlantic]