Textul de mai jos a fost publicat de Aleksandr Aksenenko pentru RIAC (Russian International Affairs Council) în data de 19 octombrie 2023 sub titlul ”Statehood in the Middle East: In Search of New Models”.
Aksenenok a absolvit Universitatea MGIMO și este vice-președinte al RIAC. Vorbește fluent araba, franceza și engleza. În trecut a fost ambasador al URSS/Rusia în Algeria între 1991 și 1995 și ambasador în Slovacia între 1998 și 2002. A mai ocupat și alte funcții în cadrul sistemului diplomatic al Rusiei.
Printre politologii și politicienii arabi, la fel ca și în cercurile experților din Orientul Mijlociu din întreaga lume, procesele politice dintr-o regiune care a cunoscut o dinamică multidirecțională din 2011 continuă să fie aprig dezbătute.
Schimbările de regim în patru state arabe (Libia, Yemen, Sudan, Algeria) au fost urmate de războaie civile prelungite și dezastre umanitare fără precedent pentru secolul XXI. Scăderea bruscă a prețului petrolului în perioada 2014-2015 a avut implicații socio-politice grave pentru întreaga regiune, în special pentru țările arabe importatoare de petrol, dependente în mare măsură de distribuția superprofiturilor petroliere. În 2018-2020, un nou val de proteste în masă a cuprins regiunea (în Liban, Algeria, Irak și Sudan sub sloganul răsturnării conducătorilor și elitelor locale – „totul înseamnă totul”), apoi pandemia de COVID-19 a venit în viteză mare și au izbucnit dezastre naturale. Cu alte cuvinte, statele din regiune au fost supuse stresului din cauza unei multitudini de crize suprapuse de-a lungul întregii perioade.
Termenii academici precum „state eșuate”, „state fragile”, „state dispensabile”, „deep state” [statul profund sau statul paralel] și alții au devenit comuni în lexicul politologilor. Cu toate acestea, planeitatea acestor fraze ridică întrebări legitime, mai ales dacă ținem cont de faptul că perioada de 30 de ani de la sfârșitul anilor 1970 până la începutul răsturnărilor sistemice de după 2011 a fost o perioadă de dezvoltare, cu elite conducătoare care-și consolidau stăpânirea asupra puterii. Amenințarea unor ostilități pe scară largă la nivel interstatal a fost practic eliminată. Problemele de dezvoltare care au rămas anterior în umbra conflictului arabo-israelian au ieșit în prim-plan. Primele linii au început să fie trasate pe plan intern, fără a primi un răspuns corespunzător. Așa că acei lideri arabi care nu au reușit să construiască un stat capabil să-și îndeplinească funcțiile de bază, precum asigurarea unui standard de trai decent pentru majoritatea cetățenilor, locuri de muncă, acces egal la educație, sănătate și servicii sociale, securitate internă – pot fi considerați ”eșuați” într-un fel.
Oricum ar fi, Orientul Mijlociu este familiarizat cu două abordări în reformare, cea algeriană și cea siriană. Algeria, sub președinția lui Chadli Bendjedid între 1979 și 1992, a ales calea liberalizării politice și a reformelor treptate ale pieței, care erau cu certitudine întârziate. Regimul unipartid al Frontului de Eliberare Națională își pierdea rapid baza socială în favoarea mișcărilor islamiste. Dar transformarea sa a fost întâmplătoare din fire, asemănătoare cu perestroika lui Gorbaciov în Uniunea Sovietică. În Siria, ascensiunea la putere a lui Bashar al-Assad a inaugurat o perioadă în care tânărul președinte, moștenitorul marelui său tată, a relaxat centralizarea rigidă a puterii, a inițiat reforme economice, a deschis canale de dialog cu opoziția și a introdus libertăți civile limitate. Această scurtă perioadă de activism cultural și politic, numită „Primăvara Damascului”, nu a durat mult (2001-2002). Până în 2005, linia dură de a menține status quo-ul a prevalat în rândul Partidului Baath și al forțelor de securitate. Nu fusese propusă nicio alternativă acceptabilă la reformele pripite. Drept urmare, atât cazurile algeriene, cât și cele siriene au dus la război civil și victime numeroase. În Algeria această perioadă este denumită „deceniul negru”.
Lumea arabă a făcut între timp progrese spre integrarea în economia globală, chiar dacă reformele de piață în majoritatea țărilor, unde sectorul public și-a păstrat rolul dominant, s-au confruntat cu o rezistență omniprezentă din partea unei birocrații stufoase și corupte, precum și a unei rigide și arhaice structuri sociale. În ajunul revoltelor populare din 2011, regiunea a demonstrat cele mai mari rate de creștere economică și cei mai buni indicatori macroeconomici din ultimele trei decenii. A depășit chiar și multe țări în curs de dezvoltare din Asia de Sud și Africa tropicală în ceea ce privește standardele de viață, în special în zonele urbane. Dar toate acele realizări remarcabile nu s-au tradus într-o calitate mai ridicată a vieții pentru mare parte a populației.
De fructele reformelor s-au bucurat în mod deosebit un grup restrâns de oameni din cercul celor aflati la putere, birocrația de stat și noua oligarhie. Cu o fațadă democratică, metodele autoritare au fost conservate, dobândind un caracter nepotistic din ce în ce mai pronunțat bazat pe clan. Cu alte cuvinte, legile exploziei interne au început să funcționeze atunci când calea evolutivă a dezvoltării s-a transformat în stabilitate autoritară, susținută de metode coercitive și imitarea instituțiilor democratice.
Construirea statului și modernizarea sistemelor politice nu au fost niciodată finalizate. Legăturile tribale, sectare și interetnice s-au dovedit mai puternice decât identitatea națională și identificarea civică cu interesele naționale.
Și acum Orientul Mijlociu extins, care a intrat într-o fază prelungită de restructurare, este sub presiunea unor incertitudini radicale interne și a unui mediu extern nefavorabil. Noii și ”vechii” conducători deopotrivă trebuie să se adapteze la schimbările rapide ale echilibrului de putere global.
Evenimentele din ultimul deceniu, deși eterogene la nivel general, au ridicat o serie de întrebări importante cu privire la ceea ce urmează: limitele democratizării în lumea arabă, centralizarea și descentralizarea, o perspectivă pentru partide, organizații și mișcări noi și vechi, posibilitatea unei guvernări incluzive, rolul și locul ”islamului politic”, măsura în care relațiile sectare reapărute au impact asupra politicii și rolul armatei în structurile politice emergente.
Este de remarcat faptul că analizele acestei perioade de transformare variază considerabil în lume. La o privire mai atentă, se pot distinge trei direcții de gândire analitică.
Prima abordare sugerează fără echivoc că revoluțiile nu au atins scopurile urmărite de milioanele de rebeli, întrucât cauzele fundamentale nu au fost eliminate, ceea ce are ca rezultat o situație care mai devreme sau mai târziu va declanșa noi mișcări explozive. Un ”nou autoritarism” este răspândit în regiune, dominația instituțională a serviciilor de informații înlocuiește guvernarea statului modern, corupția și nepotismul înflorind pe fondul inegalității sociale tot mai mari și al unei reprezentări politice slabe. Încrederea în instituțiile socio-politice este într-un declin profund, mai ales în rândul celor sub 30 de ani, a căror proporție se apropie de 70% din populație.
Astfel de evaluări sunt în principal caracteristice politologilor din Occident, care privesc procesele din lumea arabă dintr-un unghi ideologic, ca o dihotomie între autocrații și democrații.
A doua școală nu este atât de simplă în evaluări. Pe măsură ce încearcă să înțeleagă schimbările care au loc, se concentrează nu atât pe caracteristicile ”statelor eșuate” cât mai degrabă pe măsura în care statele și societățile din Orientul Mijlociu au învățat din schimbările revoluționare; și pe modul de a construi un nou contract social care asigură dezvoltarea durabilă. Nici acești savanți nu ignoră faptul că reformele în societăți, unde a avut loc schimbarea de regim sau persistă conflictele civile, sunt limitate de capacitățile obiective ale acelor națiuni. Țări precum Egipt, Tunisia, Iordania și Liban, unde datoria externă reprezintă mai mult de 80% din PIB, trec printr-o criză financiară acută. Siria, unde, conform ONU, peste 80% din cetăţeni trăiesc sub pragul sărăciei, este un caz şi mai grav. Mișcările prea abrupte pe fondul încetinirii creșterii economice și contractării investițiilor financiare ale exportatorilor de petrol pot duce la noi cataclisme sociale și politice.
A treia tabără este dominată de politologi și experți care nu sunt de acord că pesimismul este cel mai simplu și mai infailibil mod de a explica dinamica din Orientul Mijlociu. Aceștia se caracterizează printr-o viziune pozitivă asupra perspectivelor de dezvoltare stabilă, mai ales pe termen lung, pe măsură ce generațiile se schimbă. În regiune se desfășoară treptat un proces de autoidentificare națională. ”Iluziile democratice” fac loc unor abordări mai cu picioarele pe pământ. Mulți analiști politici arabi se întreabă dacă ”suntem pregătiți pentru democrație” și ce model de dezvoltare poate lua rădăcini în orientul arab. Toate modelele regionale cunoscute – egiptean, turc, saudit, iranian – au fost discreditate. ”Islamul politic”, în stadiul actual, a eșuat și se află într-o stare de autoanaliză critică, deși nu poate fi ignorat cu totul. Înaintarea pe calea democrației liberale pare puțin probabilă, mai ales după ce sistemul politic impus Irakului a produs o explozie a terorismului și o degradare a fundamentelor statului. Valorile democratice în sensul lor occidental nu se potrivesc cu psihologia socială și cultura politică a societăților arabe.
În acest context, termenul ”hassiya Arabiya” – ”singularitate arabă”, a devenit popular. Deocamdată este dificil de prezis cum se poate desfășura această singularitate. Aparent, conținutul acestei ”peculiarități”, sau identitate separată, va fi în continuare un anumit model mediu de democrație iliberală, cu o autoritate centrală puternică, un fel de „nou conservatorism”. În conștiința publică arabă, această putere supremă, adesea carismatică, nu este percepută ca autocratică.
În vederea alegerii modelelor noi sau hibride, construirea statului în Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și alte state arabe din Golful Persic merită cu siguranță atenție. În urmă cu cinci ani, odată cu ascensiunea prințului moștenitor Mohammed bin Salman, Arabia Saudită a pornit pe o cale de reforme structurale însoțite de o înlocuire treptată a ultra-conservatorismului religios cu o versiune moderată a islamului, combinată cu naționalismul local și deschiderea către lumea exterioară. Astfel de politici, după cum reiese din sondajele de opinie, sunt în pas cu sentimentele majorității tineretului din Arabia Saudită și din întreaga regiune.
În opinia noastră, reformele evolutive care vin de sus în jos sunt una dintre opțiunile de dezvoltare pe calea către un sistem modernizat de administrație publică care încurajează antreprenoriatul privat și permite păstrarea sistemului și structurii sociale tradiționale. Cu toate acestea, după cum arată trecutul, reformatorii care au ales această cale se confruntă cu provocări serioase. Statul saudit reînnoit va trebui să meargă pe o linie subțire pentru schimbarea termenilor contractului social, cu o societate obișnuită cu paternalism și rezistența tradiționaliștilor și a fundamentaliștilor islamici la orice reformă.
Un nou mediu extern împinge guvernele din Orientul Mijlociu spre căutarea propriilor căi de dezvoltare. Centrele ideologice de coagulare, care existau în lumea bipolară, au dispărut. Națiunile din Europa de Est au avut experiența dezvoltării burghezo-democratice și își construiesc în mare măsură identitatea pe baza respingerii lor față de comunism, percepând Uniunea Europeană drept ghidul lor. Cu toate acestea, modelul european nu se potrivește prea bine specificului regional. În timp ce ideologia comunistă a eșuat și modelul evolutiv al Rusiei post-sovietice nu a produs încă o alternativă atractivă, sistemul de democrație liberală din Statele Unite și Uniunea Europeană a scos la iveală grave defecte și blocaje instituționale. În prezent, majoritatea statelor din Orientul Mijlociu gravitează către politici adaptative, încercând să evite o orientare unilaterală în confruntarea globală care se desfășoară. Tendința recentă către noi alianțe regionale, inclusiv normalizarea relațiilor cu Israelul, e importantă în acest context.
Națiunile din Orientul Mijlociu extins sunt dispuse să dezvolte condiții favorabile pentru a-și rezolva problemele interne fără interferențe străine. Amprenta prezentului este că implicațiile negative ale confruntării geopolitice din secolul al XXI-lea se simt acut în regiune. Tensiunile militare duble din Europa și din Asia-Pacific deturnează resursele lumii de la dezvoltare, stimulând o nouă rundă a cursei înarmărilor. Mai mult, Orientul Mijlociu nu mai este ceea ce era acum două sau trei decenii. Dintr-un obiect al geopoliticii, s-a transformat într-un actor serios pe care puterile mondiale trebuie să îl ia în considerare.
Evaluând realist capacitățile tuturor actorilor regionali, Rusia ar trebui să fie suficient de înțeleaptă să recunoască că cultivarea relațiilor cu națiunile din Orientul Mijlociu, pe motive antiamericane, e puțin probabil să aibă perspective realiste, chiar dacă ar respinge influența americană. Interesele lor coincid cu cele ale SUA în diferite domenii. Planurile mesianice ale administrației Biden de a crea o ”alianță a democrațiilor” în Orientul Mijlociu par, de asemenea, infezabile. Înțelegerea acestui lucru ar ușura pentru Rusia și principalii actori regionali – Egipt, Iran, Turcia și Arabia Saudită – să își aducă contribuția constructivă la soluționarea problemelor globale.
