În 2017 Macron a popularizat următoarea idee prin expunerea ei la nivel european, Universitățile Europene. În mare e vorba de o mai mare integrare a mediului universitar din UE.
Un termen țintă este 2024, până atunci Europa ar trebui să dețină cel puțin 20 de astfel de instituții. Studenții vor avea astfel la dispoziții mai multe oportunități de a studia în ”străinătate” și de a urma cursuri în cel puțin două limbi străine.
La nivel de coeziune europeană este evident necesară o mai mare comunicare între tinerii statelor membre iar lipsa unei limbi comune face necesară învățarea mai multor limbi străine. Viitoarele generații vor cunoaște nu numai două ci chiar 5 limbi străine. Vorbesc desigur despre un anumit procentaj nu despre marea majoritate a oamenilor.
La nivel imediat și pragmatic univesitățile înscrise în program au obligativitatea de a oferi studenților mobilitate (posibilitatea de a alege să studieze la alte universități de la an la an) și în cele din urmă să dezvolte un mecanism de recunoaștere la nivel de uniune a diplomelor emise. Diplomele sunt desigur o certificare a studiilor iar recunoașterea acestei certificări vine ca urmare a încrederii în programul educațional al fiecărei instituții în parte. Se urmărește și dezvoltarea unei programe comune care să înlesnească migrația studenților.
Toate aceste lucruri nu sunt însă noi, ele existau și înainte de 2017, chiar și legături cu universități care nu fac parte din Uniunea Europeană.
O perspectivă cu care rezonez este cea oferită de Francois Taddei, director al Centrului pentru Cercetare și Interdisiciplinaritate din cadrul Universității Paris Descartes. Acesta dorește o ”transformare progresivă a Europei într-un campus global unde oricine să fie liber să învețe, să predea și să facă cercetare”. Trebuiesc implementate politici care să țină cont de următoarele principii: ”a. nimeni nu știe totul ; b. fiecare știe ceva ; c. cu toții putem învăța unii de la alții dacă avem șansa pentru a ne împărtășii cunoașterea ; d. într-o lume în schimbare putem construi un viitor prin mobilizarea inteligenței noastre colective”.
Uniunea Europeană trebuie să ”sprijine libertatea de a învăța, de a preda și de a cerceta”. Taddei readuce în discuție conceptul de ”knowledge society”, adică o societate în care cunoașterea ocupă un loc în prim plan iar Uniunea Europeană are toate atuurile pentru a materializa o astfel de realitate.
De asemeni conceptul de învățare pe tot parcursul vieții este unul central fiindcă aduce o mobilitate benefică la nivel de societate și de individ. Acest aspect însă nu depinde de mediul academic deși poate să fie dezvoltat și în mediu universitar.