Cum a influențat China arta europeană începând cu secolul 13 | Stilul chinezesc sau China imaginată?

Ce este stilul chinezesc? S-a scris mult despre influența artei chinezești și din orientul îndepărtat asupra celei Europene, prezint trei exemple: „Chinoiserie: The Evolution of the Oriental Style in Italy from the 14th to the 19th Century” de Francesco Morena și în mod deosebit capitolul ”Chinese Wares in Italy in the 13th and 14th Centuries”; „Istoria artei chineze (ediție revizuită)” de Michael Sullivan și „Ornamentele chinezești (colecția chineză)” de Owen Jones. Ei au consemnat și explorat impactul esteticii chineze asupra artei europene, americane și chiar a artei globale.

Ma Ling, profesor la Universitatea Fudan, a subliniat că „curentul chinezesc” este o briză care durează de 700 de ani și a trecut de barierele culturale (…) Deși neînțelegerile și diferențele sunt inevitabile, puterea frumuseții constă în împărtășire și îmbinări.”

Ca fenomen, „stilul chinezesc” a apărut în Europa încă de la sfârșitul secolului al 13-lea însă ca termen academic s-a conturat de abia în secolul al 19-lea. Atunci a fost folosit pentru a descrie tendința artei europene influențată de China sau de spațiul cultural din orientul îndepărtat.

Stilul chinezesc

Influența Chinei asupra artei europene din secolul al 13 – lea până în secolul al 19-lea menționează un fenomen cultural dezvoltat în jurul porțelanului chinezesc. Deoarece alte țări nu au stăpânit tehnologia de fabricare a porțelanului, aceste produse erau extrem de rare, valoroase și căutate. După vizita din China a lui Marco Polo, acesta s-a întors cu câteva artefacte chinezești. A cheltuit patru monede de argint pentru a cumpăra trei boluri mici de porțelan albastru și alb. Un număr mare de picturi Olandeze care conțin astfel de porțelanuri sunt o dovadă puternică a impactului cultural.

Pe lângă Olanda și în Franța, Marea Britanie și Italia s-a dezvoltat un curent de admirație pentru stilului chinezesc. În Palatul Versailles din 1700, Ludovic al XIV-lea a ținut un dans numit „împăratul Chinei”. Estetica s-a bazat probabil pe opera chineză descrisă de diplomatul olandez Edith, care a vizitat China ca ambasador diplomatic rus din 1692 până în 1694. De atunci Franța a importat un număr mare de ceramică, textile, lacuri și alte bunuri din China și chiar a angajat designeri pentru a face mobilier nou pentru a se potrivi cu aceste comori exotice.

La sfârșitul secolului al 17-lea, Ludovic al XIV-lea a înființat o fabrică de mobilă specializată pe mobilier în stil chinezesc. În secolul al 18-lea, Anglia a creat bine-cunoscutele „Chino-British Mixed Garden”, în contrast puternic cu grădinile italiene renascentiste și baroce.

În 1867, ornamentele chinezești au fost prezentate la Londra, provocând un șoc în lumea artei europene. Owen Jones a reprodus 100 de motive chinezești în cartea sa, dintre care majoritatea provin din lucrări de ceramică și articole de email din perioada dinastiilor Ming și Qing. Jones le-a descris drept „niciodată văzute până acum, sunt izbitoare nu doar prin măiestrie ci și prin armonia perfectă a culorilor”.

În Portugalia artiștii ceramici au început să folosească tehnici care să imite modelul porțelanului albastru și alb chinezesc. Odată cu sosirea din ce în ce mai multor mătăsuri chinezești în Europa a început un nou val de design prin abandonarea treptată a desenelor simetrice și geometrice, în locul desenelor animale și vegetale care sunt mai aproape de natură. De exemplu, modelele utilizate în Italia sunt amestecate cu elemente orientale tipice, inclusiv lotus, rodie, bujor, flori mici cu răsuciri și chiar dragoni.

„Stilul chinezesc” nu este egal cu „stilul antic”. Unii cercetători au subliniat că, în comparație cu „stilul antic” și „stilul național” înțelese de publicul chinez, „stilul chinezesc” care fascinează familiile regale și nobilii europeni este un fenomen cultural unic al Occidentului. În viziunea lui Ma Ling, este ceea ce occidentalii cred despre China sau despre est. „La acea vreme, din cauza distanței, europenii aveau o mulțime de concepții greșite despre China iar astfel și-a dezvoltat propriul stil, care este așa-numita ‘interpretare creativă greșită’ „.

De exemplu, rareori vedem o servitoare care să țină o umbrelă într-o pictură antică chinezească, de obicei ține un evantai. Dacă ne uităm la lucrările occidentale „în stil chinezesc”, fie că este vorba de tapet, porțelan sau picturi pe mobilier, aceste personaje țin adesea umbrele mici. În ochii occidentalilor de atunci, această umbrelă era un simbol al „stilului chinezesc„.

Ma Ling consideră că, atunci când ne referim la „stilul chinezesc”, ar trebui să fie clar că acest lucru poate fi o China imaginată.

Ornamentele chinezești de Owen Jones